„Adevăr. Responsabilitate. Comunitate.”
Sau așa ar trebui să fie.
Spania se confruntă astăzi cu două crize care devin din ce în ce mai greu de separat: o problemă de corupție și o problemă de încredere.
Corupția în sine este suficient de dăunătoare. Epuizează resursele publice, distorsionează procesul decizional și subminează instituțiile care ar trebui să servească interesul public. Însă daunele mai profunde și mai durabile vin ulterior, atunci când cetățenii își pierd încrederea în sistemul care este menit să îi protejeze.
Titlurile par nesfârșite.
Prim-ministru Pedro Sánchez continuă să se confrunte cu presiuni politice crescânde, pe măsură ce anchetele și acuzațiile se învârt în jurul unor persoane din cercul său apropiat.
Fost ministru al Transporturilor Jose Luis Abalos a fost implicată într-unul dintre cele mai grave scandaluri politice din ultimii ani.
Fostul său consilier Koldo Garcia a devenit un nume cunoscut din motive greșite, simbolizând o percepție tot mai mare că legăturile politice contează adesea mai mult decât responsabilitatea.
Apoi au venit dezvăluirile legate de Leire Díez, supranumită rapid de mulți „La Fontanera” („Instalatorul”), acuzată că acționează în umbra puterii politice.
Și acum avem cele mai recente acuzații care implică Cizmar, o figură care a ocupat cândva cea mai înaltă funcție din țară. Fie că este dovedită sau infirmată, fiecare nouă acuzație adaugă un alt nivel de suspiciune și cinism public.
Mai aproape de casă, locuitorii din Orihuela Costa nu pot ignora faptul că propriul nostru primar, Pepe Vegara, continuă să se confrunte cu proceduri judiciare legate de acuzații care datează de mulți ani. Indiferent de rezultatul final, simpla realitate este că astfel de cazuri aruncă umbre lungi asupra vieții publice.
Nu mai este vorba despre un singur partid.
Nu este vorba despre PSOE.
Nu este vorba despre PP.
Nu este vorba despre stânga sau dreapta.
Este vorba despre o convingere tot mai mare că există un sistem pentru cetățenii obișnuiți și un altul pentru cei care posedă influență, conexiuni sau putere politică.
Această percepție este corozivă.
Fiecare scandal erodează încrederea publică. Fiecare proces amânat ridică noi semne de întrebare. Fiecare acuzație, fiecare anchetă, fiecare titlu de presă întărește sentimentul că responsabilitatea vine încet - dacă vine vreodată.
Între timp, spaniolii de rând continuă să-și plătească impozitele, să respecte legea și să joace conform regulilor. Ei privesc cum politicienii promit transparență, integritate și reforme, doar pentru a vedea cum apare încă un scandal luni mai târziu.
Adevăratele victime nu sunt doar cele direct afectate de corupție.
Adevăratele victime sunt milioanele de cetățeni care încep să-și piardă încrederea în democrație.
Când încrederea dispare, cinismul îi ia locul.
Când cinismul crește, participarea scade.
Când participarea scade, democrația slăbește.
Justiția trebuie să facă mai mult decât să pedepsească faptele rele. Trebuie să fie percepută ca acționând corect, consecvent și fără teamă sau favoritism. Trebuie să demonstreze că nicio persoană, indiferent de funcția sau statutul său, nu este mai presus de lege.
Spania nu își poate permite să normalizeze scandalul.
Nu poate continua să se clatine de la o controversă la alta în timp ce încrederea publicului se erodează și mai mult.
Întrebarea pe care și-o pun acum mulți cetățeni este simplă:
Când și unde se oprește putregaiul?
Pentru că, până când Spania nu va restabili încrederea, transparența și responsabilitatea reală, va continua să sufere de ambele crize - problema corupției și problema încrederii.
Și, pe termen lung, al doilea s-ar putea dovedi chiar mai dăunător decât primul.
